Este o situație neobișnuită. Stau la masă și încerc să îți scriu. Știu că vei ajunge în curând acasă și aș putea să îți spun tot ce am pe suflet. Vreau să îmi găsesc cuvintele potrivite și este foarte greu.

Foto: Hubert Burda Medien

A trecut un an de când suntem împreună și am trecut deja prin atât de multe încercări. La început am avut „o relație la distanță“, un fel de „iubire la fără frecvență“, a fost un început dificil. A venit toamna care ți-a adus șomajul. A fost groaznic să te văd cum suferi. Îmi amintesc cum mi-ai spus într-o seară: „În țara asta nu valorezi nimic!“ Te-am îmbrățișat și ți-am spus că ești cel mai important om din viața mea. Ai zâmbit: „Iubirea ta mă ține în viață.“ Știu că ești, de obicei, un taciturn. Cuvintele tale de atunci au însemnat și înseamnă foarte mult pentru mine. De atunci sunt sigură: putem să reușim atât timp cât suntem împreună.

Ți-ai găsit un loc de muncă după zeci de cereri de angajare. L-ai refuzat din cauza noastră. Nu ai vrut să te muți în alt colț de țară, departe de mine. Dacă aveam îndoieli, atunci am avut o certitudine: „Ești bărbatul vieții mele.“ De aceea, te-am rugat să te muți la mine, deși ne cunoșteam doar de câteva luni. Am făcut bine când am mizat pe iubirea și steaua noastră norocoasă: ți-ai găsit aici un loc de muncă bine plătit. Pentru mine a fost un semn că ne potrivim.

Ar fi trebuit să fie bine. Dar în pragul sărbătorilor, tata a fost diagnosticat cu cancer. Tot timpul ai fost alături de mine. Mi-ai fost sprijin când mă clătinam, m-ai ținut când m-au lăsat picioarele, m-ai însoțit la spital, chiar dacă tata era nedrept cu tine. Tocmai cu tine. Nu i-ai răspuns, nu mi-ai reproșat nimic. Îți mulțumesc. Nu știu ce aș fi făcut fără tine la înmormântare.

În curând are să vină primăvara. Ziua îndrăgostiților va fi o zi tristă pentru mine, dar plină de speranță: ești alături de mine. Îmi imaginez miezul nopții, când vom desface sticla de șampanie și am să mă uit adânc în ochii tăi. Sunt atât de îndrăgostită de tine! De multe ori am impresia că nu voi suporta atâta fericire. Săptămâna trecută mi-ai spus că mă iubești atât de mult, încât mi-ai da luna și stelele de pe cer. Iubitule, ai făcut-o de mult.

Mi-aș dori ca iubirea noastră să biruiască toate necazurile, să fie veșnică. Niciunul dintre noi nu mai este copil, avem oarecare experiență de viață, am avut și deziluzii. Eu am simțit fiorul unei iubiri profunde, care într-o zi s-a transformat în rutină, în indiferență. Îmi doresc din toată inima să nu ni se întâmple așa ceva. Ar fi o tristețe mult prea mare. Nici nu cred că ar putea să fie posibil: ești primul bărbat alături de care mă simt bine, nu îmi este teamă, alături de care îmi doresc o familie, copii. Iubesc fiecare părticică a ta, te iubesc așa cum ești, cu bune și rele. Chiar și când pierzi capacul tubului de pastă de dinți. Nu mă deranjează când sunt sub duș și pleci de acasă lăsând ușa deschisă. Am început să zâmbesc: așa ești tu și mă bucur că nu mai sunt singură. Poate să existe mai multă fericire? Nu cred. De aceea, mă bucur de primăvara care va veni cu flori și fluturi, de sărutul tău de Sf. Valentin!

Iulia, Giurgiu

Timpul reflecțiilor

Ascultați-vă vocea lăuntrică, trageți concluzii, acum de ziua îndrăgostiților, acordați-vă puțin timp pentru meditație. Analizați-vă propria persoană, verificați-vă relația, puneți-vă o dorință.

Sfatul experțiilor:

• Conștientizați încă o dată lucrurile pozitive ale anului trecut. Vor fi doar amintiri plăcute.

• Vreți să mulțumiți cuiva? Faceți-o, vă veți simți mai bine.

• Ce a mers prost? Întrebați-vă pe un ton constructiv: ce doriți și ce puteți să schimbați?

• Fiți mereu un om realist de câte ori vă propuneți ceva!

Cei şapte ani de acasă nu sunt doar o vorbă românească, ci un adevăr psihologic. Cu cât începeți mai repede educaţia copiilor dvs., pentru a-i învăța să se comporte respectuos și să aibă maniere elegante, cu atât  şansele de a avea copii educați cresc. Bazele educaţiei se pun în perioada de început a copilăriei.

Într-o lume în care este prezentă violenţa verbală şi fizică, iar respectul faţă de celălalt este din ce în ce mai alterat, sigur că educația copilului nu este o misiune uşoară pentru părinţi.

Partea bună este însă că fiecare copil poate fi capabil de maniere frumoase, la orice vârstă. Nu vă puteţi aştepta din partea micuțului să se poarte întotdeauna impecabil, dar puteţi măcar să-l obişnuiţi cu practicarea bunelor maniere. Astfel, veţi pune bazele interacţiunilor sociale, pozitive, de timpuriu.

Începeţi de la cele mai mici vârste

Copiii de 18 luni percep deja regulile politeţii. Ei nu pot înţelege pe deplin ceea ce le spuneţi, dar pricep mesajul, în general.

Puteţi introduce manierele în practica de zi cu zi, de la prima copilărie. Dacă micuțul dvs. vrea să vă dea ursuleţul preferat, nu rămâne decât să îi răspundeţi entuziastă şi cu un zâmbet: „Mulţumesc!“. Când familia se strânge la masă, asiguraţi-vă că spuneţi pentru a vă auzi cel mic, formulele „Te rog“‚ „Se poate?“ sau „Îți mulțumesc!“

A învăţa regulile de politeţe este mai uşor pentru copiii dvs. când ele se practică în casă, pentru că imitaţia este o funcţie importantă a învăţării.

Capacități, în funcție de fiecare vârstă

Nu combinati mai multe activitati deodata! / Foto: Hubert Burda Medien

La doi ani şi jumătate: pot folosi cuvinte cheie, „Mulţumesc“ sau să ceară permisiunea sau cel puţin să ştie ce au voie şi ce nu.

La trei ani: ştiu să salute, dar nu se exprimă spontan încă. Pot să stea aşezaţi la masă,
fără să se plimbe, să se spele pe mâini. Se fixează „Te rog“ şi „Mulţumesc“.

La patru ani: pot să mulţumească dacă au primit un cadou. Dacă mănîncă împreună cu alți membri ai familiei, le este greu să stea liniştiți la masă.

La cinci ani: se uită în ochii adultului, au contact vizual bun și  pot să dea mâna, pot să răspundă la telefon. Învaţă să împartă cu ceilalţi copii, să se gândească şi la alţii în anumite momente și să ofere cadouri.

Copilul de cinci ani cunoaşte foarte bine regulile de politeţe şi de bună purtare, dar uită să le aplice şi trebuie să îi fie reamintite adesea.

În continuare, la grădiniţă învaţă şi alte reguli de politeţe, să ridice mâna, să îşi aştepte rândul, să stea liniştit.

Prezentarea regulilor de bună purtare

Puteţi pune manierele în context. Explicaţi-le copiilor că atunci când ajutaţi – să treacă strada un bătrân sau pe cei săraci, vă simţiţi mai bine. Dacă vorbiţi cu copilul dvs. despre aceste sentimente, poate pricepe, chiar dacă nu înţelege exact despre ce este vorba.

Luaţi în considerare temperamentul copiilor. Unii copii  sunt foarte sociabili şi salută pe toată lumea. Alţii sunt mai lenţi, se încălzesc mai încet, intră mai greu în contact cu alte persoane. Un copil mai timid, căruia nu-i place să fie în centrul atenţiei, poate să şoptească la ureche „Te rog“ şi să pună părintele să transmită mesajul mai departe. Ceea ce este tot un comportament politicos.

Începeţi cu regulile simple de la masă. Copiii mai mici nu au capacitatea emoţională şi motorie de a sta la masă liniştiţi, ca un adult, şi nici să folosească așa cum trebuie tacâmurile. Dar acestea se învaţă pas cu pas. Pentru ca cel mic să înveţe eticheta la masă, începeţi cu o singură regulă şi apoi introduceţi‑le rând pe rând pe celelalte.

De exemplu: mai întâi, spuneţi „Când mănânci, stai la masă!“ sau „Nu pune picioarele pe masă!“ sau „Nu te scobi în nas!“ etc. Repetaţi până ce și-a însușit această regulă.

Eticheta la vârsta preşcolară

La această vârstă, copiii îşi îmbunătăţesc capacităţile de memorare şi limbaj şi este mai uşor pentru ei să înveţe bunele maniere.

Ce puteţi să îi învăţaţi?

Interveniţi când este necesar. Dacă micuțul dvs. ia o jucărie de la un altul, opriţi-l şi insistaţi să i-o dea înapoi. Spuneţi-i că, dacă nu o dă î-napoi, va suporta consecinţele.

Folosiţi personaje din filme, cărţi, pentru a exemplifica conduite pozitive şi negative.

Oferiţi recompense. Dacă copilul dvs. spune „Te rog“ în mod spontan, încurajaţi-l. Dacă spune „Te rog, mai vreau struguri“, puteţi să-i oferiţi, ca recompensă pentru faptul că a cerut politicos.

Încercaţi jocuri de simulare. De exemplu, puneţi masa cu copilul şi folosiţi jucăriile drept invitaţi. Practicând în joc ritualurile simple ale mesei, să nu începeţi să mâncaţi până ce nu are fiecare în faţă ceva, pentru a-l lăsa pe cel mic să învețe cum se aranjează corect masa.

Asiguraţi supervizarea. Copiii învaţă prin repetiţie, aşa că fiţi pregătită să îi învăţaţi manierele consistent. Dacă este vreo problemă, exercitaţi-vă autoritatea parentală.

Vârsta şcolară și problemele care apar

Cu cât copiii cresc, cu atât sunt mai apţi să urmeze instrucţiunile şi, cu timpul, să înceapă să le placă să fie politicoşi şi să arate lumii ce maniere alese au.

Pentru a îmbunătăţi manierele copiilor dvs., ar fi bine să discutaţi împreună aşteptările pe care le aveţi de la ei în privinţa bunei purtări. Întreba–ţi-i şi pe micuți ce consideră că ar fi potrivit din punctul lor de vedere. Ascultaţi ce spune copilul dvs. că îi este greu să facă. De exemplu, dacă termină de mâncat înaintea dvs. şi vrea să plece de la masă, lăsaţi-l să se joace pe scaun, dar să rămână acolo.

Odată cu şcolarizarea, dezvoltarea manierelor frumoase se îmbunătăţește, iar cele deja asimilate se fixează. Astfel, cei mici vor şti să își aştepte rândul, să ridice mâna dacă vor să vorbească, să fie politicoşi cu profesorii, iar băieții, când mai cresc, trebuie învățați să se poarte frumos cu fetele.

Tot acest proces de acumulare va fi supravegheat de către părinţi.

Menţineţi limitele în relaţia cu copiii

Dacă piticii dvs. vorbesc urât sau nepoliticos, spuneţi-le că nu este acceptabil un asemenea comportament. Faceţi diferenţa între ceea ce poate fi trecut cu vederea şi ceea ce este inacceptabil încă de la început.

Dacă sunteţi indiferenţi sau dacă nu luaţi în serios gesturile şi comportamentele nepoliticoase ale celor mici, veţi avea de suferit de pe urma acestei atitudini odată cu trecerea timpului.

Sfaturi cheie pentru a creşte un copil politicos:

Foto: Hubert Burda Medien

• Practicaţi politeţea cu răbdare. Cea mai uşoară modalitate de a ajuta copiii să înveţe eticheta este de a o practica într-un mod relaxat şi confortabil. Eticheta de la masă, cum să vorbească cu adulţii şi prezentarea lor celorlalţi sunt abilităţi care trebuie repetate în permanență.

• Fiţi un model în permanenţă. Pentru a învăţa cum să se poarte, copiii ar trebui să vadă că oamenii pe care îi respectă şi îi admiră arată aceste calităţi. Să îi respecţi pe ceilalţi, să dai locul în autobuz unui bătrân, să îl ajuţi să treacă strada sunt gesturi pe care copiii le învaţă prin imitaţie, dacă îi văd pe adulţi făcând asta.

• Arătaţi-le beneficiile pe care le au dacă se poartă frumos, pentru a înţelege de ce este nevoie să fie curtenitori.

• Limitaţi expunerea la televizor, atunci când convingerile şi opiniile dvs. nu corespund cu cele prezentate în reclame, filme, internet. Explicaţi-le copiilor: ceea ce se întâmplă în lumea exterioară şi în alte familii nu este o regulă acceptabilă în familia dvs.

• Faceţi o mini-bibliotecă cu cărţi despre bunele maniere. În funcţie de vârsta şi nivelul de înţelegere al copilului, puteţi apela în pemanenţă la informaţiile scrise.

Succes și multe realizări în creşterea cât mai manierată a celor mici!

Incredibil!“ Valeriu intră în casă cu o scrisoare. „Citește și tu“, îmi spune cu vocea gâtuită de emoție. O hârtie de la instanță. Valeriu nu mai are dreptul să o vadă pe Laura, fiica lui de șase ani. Gabi, fosta lui soție, îi răpește tot ce îi este mai drag.

De când îl știu pe Valeriu l-am admirat, este un tată minunat. Mă gândesc la vizita făcută la Grădina Zoologică, cum o ținea pe Laura în brațe ca să vadă mai bine. Cum i-a șters lacrimile când s-a speriat de elefant. La prima zi de școală, când a îmbrăcat-o cu o fustă nouă și o numea „prințesa“ lui. Am încercat să îmi imaginez cum ar fi să avem propriii noștri copii. În ultimul timp, fericirea noastră pare să apună. Gabi vrea să-l distrugă pe Valeriu. Ura și invidia o macină. Sau poate că …?

Nu am să uit ziua în care Valeriu a fost acuzat că ar fi abuzat sexual de fiica lui. Tocmai Valeriu! O absurditate! Cel puțin, așa am gândit atunci. Eram sigură: pe femeia asta o mâna o dorință oarbă de răzbunare. Tot timpul am fost alături de Valeriu. O iubește atât de mult pe Laura! 

Foto: Hubert Burda Medien

Au venit alte scrisori. Evaluări. Protecția copilului. Alte și alte reproșuri. Otrava își face efectul: mă surprind chinuită de gânduri negre.

O iubește prea mult pe Laura? Altfel decât ar face-o un tată? Văd cu alți ochi felul în care o îmbracă pe Laura. Fiecare sărut, fiecare îmbrățișare îmi provoacă repulsie. Otrava mi-a cuprins sufletul.

Valeriu este un monument al disperării. Ce s-a ales de bărbatul care mi-a cucerit inima? Îl iau în brațe. Începe să plângă. În locul milei, își face loc îndoiala. „Cum?“, Valeriu se desprinde de mine. Simte că îmbrățișarea mea nu este sinceră. „O crezi, așa-i, sunt un pedofil, nu?“

„Nu!“, dar îmi dau seama: mă distanțez tot mai mult de el. Grijile, certurile, lacrimile m-au distrus. În sfârșit, găsisem bărbatul pe care mi-l doream. Și am un nod în gât. Când am râs ultima dată?

„Bravo!“, urlă Valeriu la mine. „Fosta soție vrea să mă distrugă și o crezi, o aprobi! Ți-a otrăvit mintea!“ Mă enervez și eu. Nu își dă seama cât mă macină întreaga poveste? „Nici eu nu mai rezist!“, încep să plâng. „Trăiesc cu un bărbat acuzat de pedofilie! Dar tu, tu îți dai seama cum mă simt eu?“

Valeriu îmi întoarce spatele și iese din casă. Știu unde se duce, la cel mai bun prieten al lui. Lacrimi grele îmi șiroiesc pe obraji. Oare fericirea noastră, căsnicia, totul să se fi pierdut înainte să înceapă cu adevărat? Este nevinovat? Sau este un monstru pervers și prefăcut? Nu știu ce să mai cred. Simt un gol în suflet și multă disperare. Îmi șterg lacrimile. Trebuie să vorbesc cu el. Vreau să îmi salvez iubirea și căsnicia, dar nu știu cum. Nu, nu pot și nici nu vreau să renunț.

Iulia, București

Info pe temă

Războiul copiilor

• Despărțirea este dureroasă chiar dacă copilul rămâne la unul dintre părinți. Este și mai greu dacă timpul petrecut împreună este umbrit de acuzații de abuz.  De multe ori aceste acuzații sunt ultimul capitol din „războiul pentru copii“.  Este un război de uzură care implică instanța, evaluări diverse și care necesită mult timp. În aceste încleștări, părinții lasă interesul și nevoile copilului pe un plan secundar.

• Pentru noul partener, sunt momente la fel de dificile ca pentru acuzat. Suferă împreună. Dar apar și îndoielile. Uneori ajută o despărțire temporară pentru a vă face ordine în gânduri.

Venirea copiilor pe lume schimbă relaţia de cuplu, chiar mai mult decât vă puteţi imagina! Zi de zi, ei vă ocupă tot timpul, iar pe măsură ce cresc e nevoie de mai multă atenție. Relaţia de cuplu coboară undeva  jos pe listă, tot mai jos, până când ajunge să fie ştearsă. Nu cred că vă doriţi aşa ceva!

Dacă v-aţi hotărât să acordaţi atenţie doar copilului dvs. 20 ani de acum încolo cel puţin, veţi fi devastată când va pleca de acasă, nu?

Copiii mici necesita uneori atentie sporita! / Foto: Hepta

Copiii au nevoie să ştie că atunci când vor pleca de acasă vor lăsa doi parteneri care se iubesc şi nu vor fi, în acest fel, îngrijoraţi pentru ei.

Şi părinţii sunt tot oameni

Vă amintiţi când a fost ultima oară când aţi ieşit cu prietenii,  pentru a merge la o petrecere pe cinste, fără să îi pomeniţi pe copii? Sau când aţi plecat în vizită fără să sunaţi de 10 ori acasă? Sau aţi avut ceva de făcut fără să verificaţi ce fac copiii? Sper că nu de mult timp!

Nu vă speriaţi, nu vrea ni-meni să vă abandonaţi copiii, doar să vă amintiţi că în afară de a fi părinte, sunteţi om!

Îngrijiți-vă și de relaţie

A fi părinte poate să vă ocupe tot timpul. Dacă situaţia stă în felul acesta, când copilul este totul pentru dvs., nu mai aveţi altceva în sfera preocupărilor, cum ar fi: soţul, prietenii, familia. Este foarte posibil ca în acest caz copiii dvs. să simtă că așteptați prea mult de la ei; la un anumit nivel, copiii vor realiza că succesul dvs. personal se bazează pe cât de buni vor fi ei şi cum vor reuşi. Cred că nu vă doriţi acest lucru, nu-i aşa?

Regula aceasta de a nu uita de relaţia de cuplu este mai greu de respectat în primele luni- de viaţă ale copilului, când el are mai multă nevoie de părinţi. Totuşi, ar fi bine să reintrodu-ceţi acest obicei, de a vă ocupa şi de relaţia cu partenerul cât mai devreme cu putinţă.

Copiii au nevoie de o viaţă separată de a dvs., altfel va fi foarte greu pentru ei să poată să fie independenți atunci când vor creşte.

Dacă veţi închide uşa, veţi rămâne în interior, veţi avea grijă doar să hrăniți copilul, să-l duceți la şcoală şi să gravitați toată viaţa în jurul lui, unde veţi ajunge când veţi deschide din nou uşa?

Veţi observa că afară nu aveţi niciun prieten? Vă va ajuta lucrul acesta?

Păstraţi-vă interesele care nu au de-a face cu meseria de „părinte“

Poate sunteţi pasionată de cariera dvs. şi acordaţi timp pentru acest lucru. Poate vă place pescuitul şi mai mer-geţi din când în când cu prietenii. Poate aţi vrea să învăţaţi să dansaţi, etc. Poate mergeţi într-un weekend la Paris sau la Viena sau la Sinaia, după cum vă ţine buzunarul. Nu contează, dar plecaţi în doi, ori de câte ori este posibil.

Timpul devine mult mai scurt şi mai preţios când aveți copii şi responsabilităţi. Bineînţeles că soțul nu va mai ieşi aşa de des la fotbal sau la o bere cu băieţii sau cu amicii, la petreceri în cubluri.

Totuşi, căutați să vă faceți întotdeauna timp pentru interesele şi plăcerile dvs. ală-turi de partener. Amintiţi-vă că majoritatea copiilor pleacă de acasă la 18 ani. Oare nici a-tunci nu veţi şti ce să faceţi?

Trebuie, cumva, să vă neglijați copiii?

Pentru nimic în lume! Nimeni nu afirmă acest lucru, doar că trebuie să vă amin-tiţi că au şi ei nevoie de spaţiu şi de timp, singuri sau cu alte persoane. În plus, cu cât relaţia dintre părinţi este mai bună, cu atât copilul va creşte mai echilibrat!

Opinia specialistului

Joaca alaturi de alti copii poate oferi parintilor un scurt ragaz / Foto: Gulliver-Getty Images

Înainte eraţi un cuplu, acum sunteţi părinţi. Cum s-a schimbat viaţa dvs.? Începând cu ceea ce este evident, probabil că nu veţi dormi suficient în primele zile de viață ale copilului. Cu timpul, încep alte griji: cu cine să îl lăsaţi până merge la grădiniţă, la ce grădiniţă să meargă, unde să îl înscrieți la cursuri, ce fel de pregătire i-ar mai trebui, etc.

Rezultatul? Veţi avea mai puţin timp pentru dvs., pentru muncă şi pentru relaţia cu partenerul.

Să fiți părinte este minunat, dar din când în când poate fi dificil sau stresant în acelaşi timp. Faptul că vreți să evadați câteodată, poate genera sentimente de vinovăţie dacă nu vă bucurați de fiecare secundă a rolului de părinte. Este important  să vă amintiți că este corect să vă doriți o pauză uneori şi să vă petreceți timpul cu partenerul, afirmă specialiştii.

Un copil aduce cu sine şi sentimente de gelozie. Aţi ghicit! Gelozia tatălui pe copilul care captează întreaga atenție a mamei. Tații se pot simţi în postura celei de „a cincea roți de la căruţă“, devenind geloși în privința timpului liber petrecut de mamă alături de copii.

Şi mamele se confruntă cu anumite schimbări. De la primele luni ale copilului când nu se mai simt, poate, suficient de atrăgătoare. Astfel, fără să revină la sentimente mai bune faţă de propria persoană şi faţă de partener, relaţia se poate deteriora odată cu trecerea timpului.

Soluţia? Căutați să gă-siţi mai mult timp pe care să îl petreceți împreună! Deşi sunteţi câteodată trei, 4 sau 5 împreună cu copiii dvs., găsiţi-vă timp pentru viața de cuplu. Două persoane vor putea să menţină o relaţie mai puternică de-a lungul timpului decât una singură.

„Cel mai important lucru este să vă folosiţi creativitatea pentru a fi împreună, când puteţi şi cum puteţi“, afirma Richard Templar în Rules of parenting.

Pe scurt

Foto: Gulliver-Getty Images

• Planificaţi o ieşire împreună săptămânal. Dacă vă permiteţi o bonă, foarte bine, dacă nu, aranjaţi cu alţi părinţi cu ajutorul cărora puteţi face cu schimbul din când în când.

• Dacă aveţi mai  mulţi copii şi nu aveţi cu cine să-i lăsaţi pe toţi-, îl puteţi lua pe cel mic la plimbare cu dvs. în parc, dar vorbiţi doar despre relație, nu despre ce a făcut copilul.

• Nu uitaţi de clipele dvs. de intimitate. Da, este greu când sunteți obosită, alergată, ocupată, pusă la pământ de diverse probleme şi copilul plânge că vrea cu mami, să doarmă chiar lângă patul dvs. conjugal. Dar nu este imposibil!

• Puteţi aranja o seară pentru o masă specială sau un film romantic, urmat de un masaj sexy. Dacă faceţi un efort şi chiar îi oferiţi atenţie celuilalt, veţi fi fericită că ați făcut asta pentru partenerul dvs., iar el va fi mulţumit.

• Concentraţi-vă mai mult pe calitate, decât pe cantitate. Important este să vă bucuraţi de acest timp împreună. Iar când copiii vor creşte, pot să vi se alăture dvs. şi să se bucure că au nişte părinţi care beneficiază de o relaţie frumoasă!

Claudia simte cum mama ei alunecă într-o altă lume / Foto: Hubert Burda Medien

Cuvinte care dor, cuvinte care mă rănesc. Femeia care își deapănă trecutul este mama. În fiecare săptămână stau câteva zile cu ea și o îngrijesc. Gătesc, spăl, calc, o duc la medic, o răsfăț. Sunt menajeră și infirmieră, fiică nu-i mai sunt. Mă crede o verișoară care a murit demult! Îmi povestește propria copilărie, așteaptă să mă întorc de la școală sau îmi dă telefon și vorbește cu mine în timp ce stau cu ea. Mama are demență. Tot ce i se întâmplă este abia începutul unei boli necruțătoare.

Seara, stau epuizată în pat și nu îmi pot opri lacrimile. Mama s-a schim-bat, nu o mai recunosc. O văd cum dispare în altă lume și nu pot să o ajut. Nici medicii. Mama trăiește în trecut. Cu morții care îi sunt dragi. Plânge când înțelege că este singură.

În asemenea momente, încerc să îi abat gândurile: „Hai să udăm florile!“ Adesea, o simplă banalitate o aduce la realitate.

Multă atenție și dragoste sunt medicamentele care îi readuc  lumina în priviri. Îi aloc foarte mult timp, o îngrijesc și încerc să o determin să se întâlnească cu alți oameni de vârsta ei. Mi-o amintesc ca pe un om foarte comunicativ. De când a început să realizeze că s-a schimbat, a devenit foarte retrasă. Se teme că oamenii vor observa că nu îi înțelege pe deplin. De teamă și de rușine se izolează tot mai mult de lume.

Îmi este foarte greu să o remontez psihic. Îmi consumă toată energia și toată răbdarea. Am convingerea că trebuie să trec prin acest calvar. Cine i-ar fi alături, cine ar înțelege-o pe mama? Este o datorie. Și ea m-a îngrijit când eram copil și nu s-a plâns de „nebuniile“ mele. Uneori, se comportă ca un copil: este neascultătoare și alintată. Nu vrea să meargă la culcare, chiar dacă oboseala o doboară la masă. Îi fac patul, îi pregătesc perna și pătura preferate. Cum ies din cameră se dă jos din pat. Mă enervez, dar mă străduiesc să îmi păstrez cumpătul. Îi vorbesc despre extemporalele și tezele de la școală, despre ședința cu părinții, până când adoarme.

Adesea oscilez între dragoste, supărare și sentimentul datoriei. Cu toată tristețea pe care mi-o provoacă situația în care se află mama, uneori mă face să zâmbesc. Atunci când se hotărăște să îmi facă pachețelul cu mâncare pentru școală, când vrea să îmi verifice temele sau să îmi facă cozonac numai cu drojdie …

Claudia, Constanța

Sentimente exprimate/sentimente cenzurate

Invatam sentimentele / Foto: Hepta

Copiii devin furioşi, trişti, frustraţi, nervoşi, bucuroşi sau stânjeniţi, dar de cele mai multe ori nu au mijloace verbale pentru a povesti despre cum se simt. Din acest motiv, uneori, îşi exprimă emoţiile într-un mod pe care adulţii nu-l consideră potrivit. Se pot manifesta fizic aruncând obiecte, izbucnind în plâns, etc.
Mulţi părinţi nu pot să îşi vadă copiii plângând şi le spun: „Hai, nu fi copil, acum, gata, ai crescut“ Sau „Ce, eşti făcut din mămăligă de plângi aşa?“ sau „Nu e cazul să dai apă la şoricei, nu e chiar atât de rău!“ etc.
Acest exemplu este un mod greşit de abordare, prin care se blochează sentimentele copilului.
Copiii vor învăţa, pe măsură ce se extinde socializarea, să îşi exprime sentimentele numai în anumite situaţii, aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi. De aceea, nu trebuie să le blocaţi exprimarea sentimentelor, ci doar să-i ajutaţi să și le exprime într-un mod acceptabil.
Răspunsul corect atunci când cineva apropiat plânge nu este: „Te rog, nu mai plânge că nu ai de ce“, ci dimpotrivă ar trebui să îi spuneți: „Aşa, plângi ca să te răcoreşti!“, „Foarte bine, eliberează-te! Eu stau aici până ce te linişteşti“

Ce trebuie să ştie părinţii?

Următoarele strategii sunt câteva din modurile cu care vă puteţi ajuta copiii să îşi exprime emoţiile:
● Ajutaţi-vă copilul să înţeleagă emoţia dându-i un nume şi încurajându-l să vorbească despre cum se simte. De exemplu, dacă îi spuneţi copilului: „Tata a plecat pentru o săptămână, cu serviciul, tu eşti tristă acum. De fapt, spui că îţi este dor de el“. Dacă numiţi emoţiile, îi daţi posibilitatea copilului să îşi dezvolte un vocabular al emoţiilor.
● Daţi-le copiilor ocazii să identifice emoţiile lor şi ale altora. De exemplu, îi puteţi spune: „Când mergi cu bicicleta, te văd zâmbind mereu. Văd că eşti bucuros, aşa-i?“ sau vă puteţi folosi de o situaţie văzută de amândoi. Cum ar fi: „L-am văzut pe colegul tău de bancă cum a căzut şi s-a lovit. Cum crezi că se simte?“
● Învăţaţi-vă copilul modurile specifice cu care pot răs­punde la conflicte, probleme, emoţii specifice. Vorbiţi despre propriile sentimente cu copiii dvs. Exemplu: „Ţi-ai amintit ieri când s-a stricat robinetul la baie? Ai văzut ce faţă furioasă avea mami? Poţi să îmi arăţi cum arată mami furioasă?“
● Învăţaţi-vă copilul să i­den­tifice şi să îşi exprime emoţiile într-un mod acceptabil pentru prieteni şi familie. De exemplu, puteţi să-i spuneţi: „L-ai văzut pe bunicul cum face când se enervează. Se aşază, se gândeşte şi apoi spune ce are de spus. Ar trebui să te aşezi şi să te gândeşti când te înfurii. Apoi să ne spui ce s-a întâmplat“.

Opinia specialistului

Viaţa părinţilor poate fi mai simplă când copiii nu plâng, nu ţipă, nu se enervează. Da, este mai uşor, doar că nu este bine pentru copii să fie la fel tot timpul.
Ei au emoţii puternice, complexe şi au nevoie să şi le exprime. Când sunt furioşi, au dreptul să fie lăsaţi să spună asta. Sarcina părinţilor este să le permită copiilor să se exprime şi nu să le anuleze emoţiile, oricare ar fi ele, prin neacceptare.
Rolul părintelui este să îşi ajute copilul să îşi exprime furia fără a deveni agresiv, abuziv sau ameninţător. Furia poate fi justificată şi copilul are nevoie să ştie că o poate exterioriza. Părinţii trebuie să spună: „Văd exact de ce te-ai înfuriat, dar nu este în regulă să ţipi la sora ta în halul ăsta“.
Un copil căruia nu îi este permis să îşi exprime sentimentele nu va fi capabil să se elibereze de ele şi se va lupta cu această dificultate în viaţa adultă.
Toate emoţiile neexprimate pot duce la probleme emoţionale şi chiar fizice. Mai mult, ei vor deveni adulţi care nu se pot exprima emoţional, ceea ce poate fi foarte dăunător în toate tipurile de relaţii pe care le vor avea, în special în cele apropiate.

Ne jucăm și descoperim

Iată paşii de urmat în educarea copiilor pentru exprimarea sentimentelor:

Descoperim jucandu-ne / Foto: Hepta

1. Explicaţi emoţiile prin cuvinte pe care ei le înţeleg. Folosiţi poze, imagini din cărţile cu poveşti.
Exemplu: „Uită-te ce speriată e bunicuţa Scufiţei Roşii când apare lupul!“
2. Învăţaţi copiii modurile diferite prin care pot să facă faţă emoţiilor negative. Vorbiţi-le despre modurile pozitive şi negative de exprimare a emoţiilor.
Exemplu: „Arăţi cam agitat. Ce vrei să spui? Ce se întâmplă? Mai bine ceri ajutor! Sau trage aer adânc în piept şi apoi spune ce ai de spus.“
Puteţi folosi cărţi, întrebând despre diverse personaje şi sentimentele lor.
3. Învăţaţi copiii strategii noi de a-şi exprima emoţiile de frustrare, tristeţe, furie atunci când o fac inadecvat.
Strategiile pe care aţi putea să le împărtăşiţi cu copiii dvs. pot fi: să tragă aer în piept când sunt furioşi, să cheme un adult pentru a rezolva conflictul, să ceară o îmbrăţişare când sunt trişti, să meargă în camera lor să se calmeze sau undeva   într-un spaţiu din casă unde se simt bine.
4. Lăudaţi-vă copilul când încearcă să spună despre emoţiile, sentimentele lui.  Este foarte important să înţeleagă ce a făcut bine şi ce mândri sunteţi că a exprimat ceea ce simte.
5. Sprijiniţi-vă copilul să vorbească despre sentimentele voastre şi ale sale ori de câte ori aveţi ocazia. De exemplu, în timpul unui joc, când mergeţi cu maşina sau când luaţi cina în familie. Cu cât veţi face mai des asta, cu atât mai repede va învăţa copilul să le exprime.
6. Puteţi face împreună o carte a sentimentelor. Aveţi nevoie de hârtie, creioane, markere, culori, lipici.
Puteţi face o cărticică pentru fiecare sentiment: „car­­tea bucuriei“, „cartea tristeţii“ în care să adunaţi colaje, poze, fotografii din fa­­milie care să se potrivească cu emoţia respectivă. Sau o singură carte a emoţiilor, care să aibă la fiecare pagină prezentată o emoţie: fericit, nervos, surprins, speriat, mândru, etc. La copiii care au multe de spus despre emoţiile lor, adăugaţi un text scris din ceea ce spun ei.
De reţinut! Acest exerciţiu se face uşor împreună, este însă dificil de realizat singur de către copil.

Psiholog Oana Pescaru

Un partener potrivit / Foto: Hubert Burda Medien

Există totuși un procent  „mic, dar semnificativ“ de bărbaţi care nu sunt amatori de căsătorie. Şi aici nu este vorba de cei care nu au un serviciu, nu reuşesc să se împrietenească cu ceilalţi, sau genul „pierde–vară“. Este vorba de bărbaţi cu o atitudine sănătoasă faţă de viaţă, care, deşi se întâlnesc şi au relaţii cu femei, au o adevărată aversiune faţă de instituţia căsătoriei.
Un bărbat din cinci ar „suferi“ de fobia de angajament. Studiile arată că mai mult decât alţii, aceşti bărbați ar proveni din familii netradiţionale, nu cred în Dumnezeu şi au avut taţi neimplicaţi în relaţia tată-fiu (relevă un studiu efectuat de sociologul David Popenoe de la Rutgers University din New York).
„Piaţa“ de întâlniri cuprinde şi astfel de bărbaţi. Cum va fi mai uşor pentru femeile care vor să-şi întemeieze o familie să recunoască acest tip de bărbat şi să se concentreze pe întâlnirile care pot conduce spre o căsnicie vom vedea în continuare.
John Molloy în cartea sa „De ce se însoară bărbaţii cu anumite femei şi nu cu altele“ dă câteva sugestii pentru femeile care vor să se căsătorească. Autorul le recomandă să îi aleagă pe cei care au şanse să se căsătorească şi să îi evite pe cei care nu-şi doresc să se căsătorească.

Bărbaţi care sunt gata de un agajament

Molloy a identificat în studiile sale că există o vârstă la care bărbaţii sunt gata să se căsătorească. Vârsta variază de la bărbat la bărbat, dar în general a observat că există nişte tipare în acest sens:
■ Cei mai mulţi bărbaţi absolvenţi de studii superioare cu vârsta cuprinsă între 28 şi 33 ani sunt în perioada cu rata cea mai înaltă de angajament pentru o relaţie. Această perioadă durează 5 ani.
■ Şansele ca un bărbat să se căsătorească pentru prima dată se diminuează începând cu vârsta de 40-43 ani.
■ Dacă un bărbat are între 47 şi 50 şi nu a fost căsătorit, şansele de a se căsători scad şi mai mult.
Molloy a descoperit că bărbaţii care vor să se căsătorească nu numai că au o vârstă anume, dar s-au săturat să fie singuri. Întâlnirile ocazionale, ieşirile numai de grup, petrecerile în care să se simtă singuri deja nu mai erau pe placul lor.
Dintre bărbaţii căsătoriţi, o treime spun că înainte de a-şi găsi aleasa nu au avut întâlniri, nu prea ieşeau sau ieşeau de unii singuri în acelaşi locuri. În momentul în care se plictiseau, simţeau că sunt pregătiţi pentru un nou pas.
Când singurătatea încetează să fie amuzantă, un bărbat este gata să se angajeze. Când întâlniţi pe cineva, fiţi atentă la traseul său până în prezent. Urmăriţi-i acţiunile – acestea sunt cel mai bun barometru al personalităţii sale. Un bărbat ce s-a învărtit în jurul activităţilor de persoană singură, la un moment dat, este aproape de a-şi dori o femeie pentru toată viaţa.

Bărbaţi cărora le ticăie ceasul biologic

Poate suna ciudat la început… Cum adică? Molloy explică prezenţa ceasului biologic şi la bărbaţi. Ei sunt conştienţi că şi la ei ceasul merge şi la un moment dat, când vor să devină taţi, încep să se gândească serios la căsătorie. Când se simt pregătiţi ei caută pe piaţă femei mult mai tinere, pentru că vor să îşi îndeplinească dorinţa de a fi tată. Asta ar fi plângerea femeilor de vârsta lor.

„Diamantele neşlefuite“

Dacă a trecut ceva timp iar la orizont nu apare niciun bărbat serios, femeile încep să se întrebe „Ce e greşit cu mine?“, „De ce nu îmi găsesc şi eu perechea?“
A ieşit la iveală că şi bărbaţii se întreabă exact acelaşi lucru. Iar femeile, de cele mai multe ori, nu știu asta.
Din studiul lui Molloy reiese că mulţi bărbaţi trecuţi de 30-40 de ani au renunţat la ideea căsniciei. Celor mai mulţi dintre ei le lipseşte unul din trei lucruri, cum ar fi: un look atractiv, înălţimea sau abilităţile sociale.

Despre prieteni, ce părere aveţi?

Decât să vă întâlniți la nesfârşit cu bărbaţi „noi“, poate îi căutaţi în jurul dvs. pe cei care intră în categoria „Suntem doar prieteni“. Cei la care nu v-ați gândit niciodată ca la un eventual partener de viaţă. Poate chiar lângă dvs. se află cineva care vă poate fi un bun partener de viaţă, un bun soţ şi chiar un tată bun, dacă vă doriți copii.
Avantajul relaţiilor începute prin prietenie ar fi că, ori de câte ori intervin răceala, distanţa, conflictul, aveţi la ce să vă întoarceţi. La faptul că ţineţi unul la altul şi că vă apreciaţi, prieteni fiind.

Cum să îi evitaţi pe cei nepotriviţi?

Ocoliți-i pe burlacii declaraţi, pe „şmecheri“. Uşor de zis, greu de făcut, nu?
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l faceţi este să identificaţi bărbaţii care vor cu adevărat o soţie, făcând distincția între aceștia și cei care sunt deja celibatari consacraţi sau genul aventurier.
Genul celibatar este uşor de detectat. Este aşa de obişnuit cu viaţa de unul singur, încât vă va înşirui „instant“ plăcerile vieţii solitare – să vină și să plece când vrea, să nu dea socoteală nimănui… Un om liber, ce mai! Și se mândrește cu asta. Fiți inspirată și feriți-vă!
Excepţii: există şi în această categorie bărbaţi care se însoară, de obicei cu femei pe care le ştiu de mai puţin de un an sau cu cele care le sunt partenere de foarte mulţi ani.
Jucăuşul, şmecherul este un gen mai periculos. Dacă vă întâlniți cu un bărbat care a avut mai mult decât o relaţie pe termen lung nefinalizată printr-o căsătorie, atunci există o posibilitate serioasă să fie genul aventurier. Acest tip de bărbat are întotdeauna pe cineva lângă el. Dar îi spune partenerei de la bun început că nu are de gând să se căsătorească, astfel încât dacă va vrea să rupă relaţia să fie acoperit. Femeia nu are de ce să se plângă, doar el a avertizat-o, nu?
Dacă ştiţi că vă întâlniţi cu acest gen de bărbat, daţi-vă un termen limită. În 6 luni dacă vedeţi că direcţia este alta decât o relaţie angajată, plecaţi!
De asemenea, orice femeie ştie că în anumite cazuri puţină presiune pusă asupra unui bărbat pentru a lua o decizie funcţionează. Pentru alţii, are efectul opus. Dar cel puţin în acest fel, veţi afla răspunsul la dilema dvs.!

Opinia specialistului

Greenwald, autorul cărţii „Cum să îţi găseşti un soţ după 35 ani“, recomandă lărgirea sferei de căutare, atunci când vă doriți un partener de cursă lungă şi nu l-ați găsit încă.
Mai exact să căutaţi pe cineva care poate nu corespunde din start genului pe care-l aveți dvs. în minte.
Asta înseamnă să des­chi­deți ochii şi la alte profiluri.
Nu vă plac cei cu chelie, nu-i nimic. Gândiți-vă că arată natual.
Vreți să fie un vorbitor charismatic şi el este tăcut? Vorbiți dvs la primele întâlniri până se încălzeşte atmosfera.
De multe ori, genul tăcut, timid la prima vedere poate ascunde calităţi deosebite pe care le ştiu doar cei apropiaţi.

Psiholog Oana Pescaru

De fapt, scopul final al părinţilor este să-i înveţe pe copiii lor să se descurce singuri. Dar în ce mod se face şi câtă atenţie i se dă acestui scop? Care este cea mai bună cale de parcurs de la copilăria dependentă la independenţa adultului?

Vom încerca să aflăm împreună care sunt metodele prin care părinţii pot să cultive independenţa copiilor!

Independenţa este construită gradat.

Părinţii vor să clădească în fiecare copil abilităţi cum ar fi: să aibă grijă de propriile nevoi, să îşi stabilească obiective, să acţioneze pentru a le duce la bun sfârşit, să se informeze pentru a lua decizii bune.

Niciuna dintre aceste abilităţi nu se formează în mod magic, peste noapte. Copiii au nevoie de o serie de experienţe, de la cele mai simple până la cele mai complexe pentru a învăţa toate aceste abilităţi.

Vreți să creşteți copii independenţi sau vreți să-i ţineți după fusta dvs.? / Foto: Hubert Burda Medien

Cum se face asta? Pas cu pas!

Exemplu: ce trebuie să faci pentru abilitatea de a lua decizii înţelepte ?

Abilitatea de a lua decizii începe de mic, de când copilul învaţă să aleagă între două lucruri. Ca părinte, puteţi începe cu întrebarea : „Cu ce vrei să te îmbraci azi? Cu tricoul galben sau cu cel albastru?“, „Ce vrei să mănânci: iaurt sau fructe?“ etc.

Care este rolul părintelui? Să îşi ajute copiii să vadă diferenţele, avantajele şi dezavantajele fiecărei alegeri şi apoi să îi permită copilului să facă o alegere bună pentru el.

Fiți sigur că le oferiți numai alegeri acceptabile, nu-i puneți în fața posibilității de a face alegeri greşite. Pe măsură ce creşte copilul, puteţi să îi daţi din ce în ce mai multă libertate de a face alegeri.

Atenție însă, nu-l puneți în fața prea multor opțiuni deodată și în niciun caz nu-i refuzați alegerea, dacă ea face parte dintre opțiunile pe care i le-ați prezentat.

Stabilirea de obiective

A stabili nişte scopuri poate începe cu paşi mici. Întrebând copilul ce vrea să facă înainte de prânz şi ajutându-l să îşi facă un mic plan pentru asta practic îl pregătiți pentru a-şi face planuri pentru o zi întreagă, apoi pentru sfârșitul de săptămână etc.

De asemenea, puteţi să vă ajutaţi copilul să planifice obiective pentru schimbarea comportamentului. De exemplu, cum să stea drept la birou, sau să facă ordine în camera lui, etc. Dacă este un obiectiv măsurabil, număraţi frecvenţa cu care se întâmplă. Apoi stabiliţi un obiectiv realist pentru a diminua comportamentul problematic. Pentru unii copii, recompensa este un pas important pentru a învăţa că aceste abilităţi reprezintă un succes, dar și o recompensă în sine.

Experienţă şi practică

Este o capcană comună pentru toţi părinţii să facă lucruri pentru sau în locul copiilor lor, deşi aceștia sunt în stare să le facă.

De exemplu: să vă hrăniți copilul când el deja foloseşte linguriţa, cana etc.

Să îl îmbracați, să îi încheiați  şireturile la pantofi, când el este suficient de mare să poată face asta.

De ce fac părinţii asta? Pentru că vor să termine mai repede, nu au timp să stea după copii. Le este mai simplu şi li se pare mai rapid.

De reţinut! Timpul petrecut cu copiii pentru a face diverse lucruri prin casă este un timp valoros şi investit în viitorul lor. Majoritatea copiiilor sunt motivaţi să devină oameni mari şi vor încerca din răsputeri să înveţe câte ceva prin casă.

Avantajul? Când va deveni eficient, părinţii vor avea de câştigat, li se va uşura munca. Asta nu înseamnă însă că trebuie să lăsați pe umerii lui munci prea dificile sau periculoase.

Responsabilitatea propriilor acţiuni

Responsabilitatea pentru acţiunile noastre începe tot din copilărie. Părinţii îşi învaţă copiii despre sensul cuvântului Nu şi îi ajută să înţeleagă cum să trăiască în siguranţă.

Este foarte simplu ca părinţii să cadă în capcana de a le face temele când nu mai termină până la ore târzii. Dacă aţi făcut o înţelegere cu ei, nu o schimbaţi în funcţie de context. Dacă vreţi copii responsabili, aveţi nevoie să îi învăţaţi că responsabilitatea le aparţine de la A la Z, nu numai în anumite situaţii.

Ultima abilitate este găsirea informaţiilor de care au nevoie.Când copiii au întrebări, părinţii pot să îşi ajute copiii să afle singur răspunsurile sau să li le ofere de-a gata. Evident, cea de-a doua variantă este cea mai simplă, dar nu este și cea mai bună.

Desigur, ca și în celelalte cazuri este mai simplu să le spuneți direct informaţia, dar în felul acesta nu îi ajutaţi să crească şi să se dezvolte. Nu numai că au nevoie să folosească anumite resurse şi instrumente de informare, dar au nevoie să înveţe cum să dea un telefon, cum să facă o rezervare, cum să stabilească o întâlnire etc.

Ce-i drept, uneori, să vă încurajați copilul, să stați lângă el, în loc să faceți lucruri în locul lui este mai dificil.

Dar pentru a creşte copii independenţi este nevoie de răbdare şi muncă, iar beneficiile pe termen lung sunt de departe binemeritate.

Puteţi începe chiar acum să vă ajutaţi copilul în traseul lui spre independenţă.

Sfaturi utile

Dacă îi dați prea multă libertate copilului, nu ştie ce să facă cu ea. Dacă îi dați prea puţină, poate deveni complet dependent de dvs.
Iată cum veţi putea găsi un echilibru între cele două:

Acţionaţi pas cu pas

De câte ori faceţi ceva pentru copil, faceţi încet, atent, în aşa fel încât să înveţe singur ce are de făcut. Dacă îl învățaţi să îşi pună singur şosete sau să îşi încheie şireturile, aratați-i mai întâi cum. Data viitoare, lăsați-l pe el şi ajutați-l numai când nu se descurcă. Apoi, lăsați-l singur.

Nu vă grăbiţi

Nu vă grăbiți să faceți totul pentru copilul dvs., chiar dacă este foarte tentant. Poate că el vrea să se îmbrace singur. Rezistați tentaţiei! Nu vă amestecați până ce nu cere el ajutorul!

Fiţi prezenţi!

După ce reuşiți să treceți stadiul de a sări în ajutor la fiecare mişcare a copilului, puteţi doar să vă uitaţi, să monitorizați, să vedeți ce se întâmplă. Pe măsură ce îi vor ieşi anumite lucruri, va câştiga încredere în a face mai mult şi în a-şi dezvolta abilităţile. De aceea ar trebui să evitaţi să îl controlaţi la tot pasul. În loc să îi spuneți că a greşit mai bine, aratați-i cum poate face bine. Uneori, diferenţa între a creşte bine sau rău un copil constă doar în modul în care-i prezentăm anumite lucruri.

Ajutaţi-l să îşi planifice activităţile

De exemplu, cu temele puteţi să-l ajutaţi să facă liste pentru a-şi programa câte ore face temele, cât se relaxează. Dacă are un program clar şi ştie să ducă la bun sfârşit ceea ce are de făcut, cu atât va deveni mai capabil şi mai independent când va creşte.
Surse Barbara Lee Norris,  „Parenting independent children“, Richard Templer, „The rules of parenting“.

Psiholog Oana Pescaru