Foto: Hubert Burda Medien

În față scurt, în spate lung – acesta este look-ul tipic anilor ’80. Părul din calotă trebuie să fie buclat și să aibă un aspect cât mai natural.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Bob ciufulit

Foto: Hubert Burda Medien

Bobul clasic se filează în părțile laterale pentru a rezulta un look rebel, ușor dezordonat. Efectul se obține cu spumă și prin uscarea părului cu capul în jos.

.

.

.

.

.

.

.

Breton des

Foto: Hubert Burda Medien

Bretonul trebuie să aibă o linie perfectă, să fie bine întins și să cadă greu. Serurile pentru netezire sunt de mare ajutor.

.

.

.

.

.

.

.

Look hollywoodian

Foto: Hubert Burda Medien

Un păr bogat cu onduleuri mari nu se va demoda niciodată. Se iau șuvițe subțiri și se trec prin odulator. Pentru o coafură de durată, aplicați fixativ din belșug.

.

.

.

.

.

.

.

Coafură  paj

Foto: Hubert Burda Medien

O tunsoare cu tăieturi rotunde ce încadrează frumos liniile feței.

Nu avantajează, însă, pe oricine, ci numai pe cele cu o fizionomie delicată. Se coafează cu ajutorul unei perii circulare.

.

.

.

.

.

.

.

Șuvițe de mătase

Foto: Hubert Burda Medien

Părul lung și drept prinde viață dacă faceți câteva onduleuri lejere pe șuvițele de la suprafață. Le obțineți fie cu o perie circulară, fie cu un ondulator.

.

.

.

.

.

.

.

.

Breton punk

Foto: Hubert Burda Medien

Coafură inspirată din cultura punk – bretonul este lung și filat. Se coafează cu un gel rezistent și se aranjează cu degetele.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Bucle rebele

Foto: Hubert Burda Medien

Iată o coafură ideală pentru părul fin și subțire. Aveți nevoie de un set de bigudiuri electrice și fixativ pentru volum. Puteți aranja vârfurile cu ajutorul degetelor.

.

.

.

.

.

.

.

Păr  franjurat

Foto: Hubert Burda Medien

Tunsorile cu franjuri, până în dreptul bărbiei au revenit în forță.Acestea sunt de fapt o reinventare a clasicului bob. Vârfurile se coafează spre față și se modelează cu ceară sau gel.

La cei 61 de ani ai săi, Petrică Moise este un om realizat. Pe plan profesional, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi artişti din domeniu. Repertoriul său vast, care cuprinde  sute de melodii, i-a inspirat pe mulţi cântăreţi, fie ei celebri, fie aflaţi la început de drum. Pe plan familial, cei mai fideli fani de-a lungul vremii i-au fost soţia şi copiii.

Muzica este o profesie ca oricare alta?

Foto: Alexandra Manaila

Profesia noastră, a muzicienilor, este asemă-nătoare cu a medicilor. Doctorul vindecă trupul, muzicianul, sufletul. Muzica te înalţă, te apropie de ceruri. Este un dar dumnezeiesc, dar pe lângă talent trebuie muncă şi studiu. Eu şi colegii mei de la formaţia „Virtuozii Banatului“ am absolvit şcoala de artă, liceul de muzică, unii avem chiar și Conservatorul. Formaţia „Virtuozii Banatului“ ţine de ansamblul „Banatul“ din Timişoara, dar ca liberi profesionişti cântăm împreună la toate sindrofiile din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara.

Sunteți celebru în zonă, dar de ce nu sunteţi mediatizat la nivel naţional?

Am fost recent cu ansamblul la un festival al tradiţiilor şi al mesteşugarilor, organizat de Primăria Oraşului Otopeni. Noi, bănăţenii, suntem cam departe de Bucureşti şi suntem chemaţi mai rar în Capitală. Ca dascăl de muzică aș spune că, în general, nu sunt chemate valorile.

De ce se întâmplă asta? Nu mai sunt talente în România?

Nu sunt chemaţi cei talentaţi.  Acum muzica populară a devenit comercială. Pe posturile de televiziune sunt amestecate valorile cu nonvalorile, iar lumea este derutată. Non-valorile pătrund foar-te uşor pe piaţă şi în massmedia. Eu am crescut cu muzica populară adevărată, care se cânta acum 40 de ani şi care mai există doar pe discuri.

Prin ce vă deosebiţi de alţi artişti consacraţi?

Prin faptul că interpretăm melodii din toate zonele folclorice ale ţării. Noi cântăm şi melodii din Ardeal, Dobrogea, Moldova şi Muntenia, dar şi muzică de café-concert. Noi, bănăţenii, avem un specific față de formaţiile din alte zone precum cea de la Teleorman a regretatului Liviu Vasilică sau cea de la Muscel a prof. Gavril Pârnoiu. Ele cântă la unison, iar noi cântăm armonic, pe mai multe voci.

Melodia „Dragu-mi şi mor de drag“ i-aţi cedat-o Mariei Ciobanu?

Nu. Maria Ciobanu s-a inspirat dintr-o piesă pe care eu am cântat-o pe ritm de brâu bănăţean. Ea a cântat-o pe ritm de horă oltenească. E un nume celebru, are un glas cu totul special. Cine mai cântă pe întinderi treptate ca dumneaei „Ciocârlia“ pentru mine acela este solist, noi, ceilalţi, suntem gurişti.

Sunteţi bucuros atunci când tinerii solişti vă preiau din repertoriu…

Înseamnă că rămâne urma mea pe pământ. Îi încurajez pe cei talentaţi, am făcut parte din diferite jurii la festivaluri de folclor şi pot spune că sunt cel mai indulgent dintre cei care jurizează acolo, dar sunt şi exigent, fiindcă îmi place să promovez doar valorile.

Veţi cânta romanţe împreună cu fiica?

Vreau să cânte singură, fiindcă este talentată. A absolvit liceul de muzică, unde a studiat violoncelul şi acum face canto clasic. Are şi voce pentru romanţe. A înregistrat un CD cu romanţe. Nu vreau să cânt cu ea, ci vreau să aibă numele ei.

Intenții

• un album de doine va apărea în curând pe piață

• realizarea unui DVD profesional

Interviu de Alexandra Mănăilă

Cu ochii larg deschiși, ghemotocul îmblănit se lipește de dr. Felix Lancaster savurând mângâierile părintelui său adoptiv.

Foto: Hubert Burda Medien

„Un braconier i-a ucis familia puiului de gorilă, lui Bolo, și a încercat să-l vândă ca jucărie.“ Medicul veterinar din Marea Britanie cunoaște povestea tristă a fiecărui animal aflat în  orfelinatul maimuțelor din Limbo, din sud-vestul Camerunului. „Când am primit-o pe Bolo, cântărea aproa-pe 5 kg și era foarte apatică.“ Mul-țumită îngrijirii pline de atenție a personalului centrului, puiul de gorilă a trecut cu bine de perioada cea mai dificilă. Încet, încet a început să capete încredere în părinții săi adoptivi.

Foto: Hubert Burda Medien

Soarta tristă a lui Bolo și a rudelor sale a devenit un punct important din planurile Națiunilor Unite. Anul 2009 a devenit „Anul Națiunilor Unite pentru gorile“. Astfel, a fost începută o campanie mondială pentru protejarea maimuțelor amenințate cu dispariția. Mari personalități susțin din inimă cauza uriașilor blânzi.

„Nu pot să înțeleg de ce mai sunt vânate gorilele cu atâta cruzime, de ce sfârșesc în cratiță sau de ce mai sunt abuzate ca animale de companie.“  Vocea actriței este plină de indignare. Existența a trei din cele patru subspecii de gorilă este amenințată: mai trăiesc aproximativ 5000 de exemplare de gorilă estică de șes, 700 de gorile de munte și doar 300 de exemplare de gorilă Cross-River.

Foto: Hubert Burda Medien

Pe lângă braconaj, distrugerea pădurii ecuatoriale este o amenințare majoră:când moare pădurea, mor și locuitorii ei. „Le răpim gorilelor temelia vieții pentru a avea noi mobilier de grădină din lemn importat de la tropice.“ Senta Berger este foarte critică: „Avem o foarte mare răspundere. Fiecare poate să facă ceva pentru animalele pașnice și inteligente!“

Nașii gorilelor

Foto: Hubert Burda Medien

• Modul în care percepem gorilele a fost influențat de către cercetătoarea Dian Fossey, asasinată în 1985. Filmul „Gorile în ceață“ (1988) a făcut-o cunoscută pe plan mondial și ne-a transmis o imagine a blândeții în contrast cu agresivul King Kong.

• Multe organizații pentru protecția animalelor militează pentru salvarea maimuțelor antropoide. Informații despre uriașii blânzi găsiți pe: www.panda.org.

Foto: Arhiva personală Nicu Covaci

Cum îmbinați pictura cu muzica?
Când am o anumită stare, mă exprim indiferent de mijloacele de expresie, că e vorba de chitară, voce, pensulă, culoare sau formă. Dar trebuie să am acea stare. În ultimii ani am început zeci de lucrări de pictură pe care nu am mai putut să le termin, fiindcă nu am avut timpul și starea necesară. Dar intenții există… „Drumul spre iad e presărat cu intenții bune“, nu?

Câteva cuvinte despre concert?
Concertul fiind pe data de 1 decembrie 2009, ne-am decis să facem o lucrare legată de acest popor, despre locul pe care îl ocupăm pe lume, în Balcani. Se va inspira din tradiția și cultura românească. Așa cum a făcut Enescu, care s-a inspirat din folclor, făcând rapsodiile, noi am spart gheața în anii ’70 cu un gen nou de muzică etno, primul disc chemându-se „Cei ce ne-au dat nume“. M-am decis să încerc, sper să-mi reușească așa cum visez, o sinteză între ce a făcut Enescu și „Cei ce ne-au dat nume“. Acest prim album se divide în patru părți, cele patru anotimpuri, la care se adaugă două teme principale: înmormântarea și nunta. Totul este un imn al renașterii.

Ce viitor are rockul românesc?
Muzica românească nu are nicio șansă pentru că România este o piață de desfacere pentru vest. Pe nimeni nu interesează ce se produce în România. Dacă o persoană se dă pe brazdă și devine „comercial“, un cuvânt scabros, atunci acela are șansă. Din păcate, toate casele de discuri obligă tinerele talente să fie comerciale. Dar ce e acela comerț? Noi facem artă. Eu nu vând cârnați și nici castraveți, eu nu sunt precupeț, eu sunt artist! Ce înseamnă comercial? Stilul acesta ieftin, superficial, de producții ușoare, care se pot vinde rapid, care se impune, din păcate, și la noi prin presiunea Vestului.

Ce proiecte aveți în continuare?
Cel mai important e Ante-Mio­rița. O operă rock, și nu un simplu disc. Tema Mioriței nu este doar a noastră, este o temă scârnavă din păcate, care există de la începutul ci­vi­li­zației umane. Când am descoperit că această temă referitoare la lăcomia și trădarea între frați persistă, eu am decis să schimb povestea, ajutat fiind și de o variantă a Mioriței găsită de noi la granița cu sârbii.

Cum vă relaxați?
În România nu mă pot relaxa. Vă admir pe voi, cei de aici, că reușiți să trăiți în România și să faceți treabă. Nu mă pot relaxa decât în Spania, în colțișorul meu de rai.

România, într-un cuvânt?
Tristețe.

După aproape 50 de ani de Phoenix vă mai simțiți sufletul „mugur de fluier“?
Toamna vine întotdeauna. Există o perioadă pentru muguri și o perioadă pentru fructe. Iar noi, la această oră, vrem să culegem fructele, să vedem că nu a fost degeaba tot ceea ce am făcut. Phoenix nu înseamnă huzur. Să fie clar: Phoenix nu sunt eu! Phoenix este un proiect artistic, iar cine este alături de mine pe scenă este Phoenix.

LIBERTATEA ȘI IDEALUL FEMININ
„Libertatea înseamnă totul. Îmi iau orice libertate și nu o cerșesc. Nu m-am rugat în viața mea la nimeni, nici măcar la Dumnezeu. Îmi iau libertățile care consider că mi se cuvin, fără să deranjez pe nimeni. Sunt conștient că libertatea mea este mărginită de libertatea altora“.
„Ca artist plastic, imaginea este foarte importantă. Proporțiile spun ceva legat de felul de a fi, de a gândi, de a acționa. Când vorbim de idealul feminin, ne gândim mereu la ceea ce ne inspiră, ne creează anumite stări, întrucât bărbații trebuie să fie cuceriți. Doar frumusețea, însă, nu ajunge“.

Interviu de Cristian Niculescu

Foto: Hubert Burda Medien

În curând începe iară: Rio de Janeiro va petrece de carnaval (februarie 2009), sărbătoarea pe care orașul o așteaptă și pentru care se pregătește întregul an. Dansatoarele de samba acaparează străzile și privirile cu micile lor costume strălucitoare, boxele vuiesc, spectatorii dansează și aplaudă – un spectacol, o explozie de viață, zgomot și culoare care „te prinde“. În jurul „Căpățânii de zahăr“ viața începe să fiarbă. Liniște nu este însă nici după ce trece carnavalul…

Foto: Hubert Burda Medien

Indiferent că este mondena Ipanema sau Copacabana cea vioaie – de-a lungul celor 30 de km de plajă ai metropolei din sudestul Braziliei bucuria vieții se face simțită în fiecare zi din an. Jucați beachball, lăsați-vă masate sau plecați la shopping pe Avenida Atlantica. Dacă iubiți liniștea, puteți să vă retrageți pe plaja Grumari: este un vis tropical alb ca neaua.

Cea mai frumoasă priveliște asupra orașului, v-o oferă „Căpățâna de Zahăr“. Un teleferic (funcționează zilnic între 8 și 21) vă urcă pe stânca înaltă de 394 m care, alături de Corcovado (710 m) este unul din simbolurile orașului. Rio cel istoric îl descoperiți în cartierul Santa Teresa, care s-a dezvoltat într-o colonie de artiști cu localuri renumite. Punct de întâlnire este Bar do Mineiro. Suveniruri găsiți  în cartierul Barra da Tijuca. Împreună cu Barra World formează cel mai mare centru comercial din America Latină.

Insula Iubirii

Foto: Hubert Burda Medien

Dacă vă doriți o evadare din tumultosul Rio de Janeiro, plecați din portul Rio cu bacul. Direcția: Paquetá. Durata cursei: o oră. Pe insula, cuibărită în golful din Guanabara, sunt interzise mijloacele de transport motorizate. Un loc pentru romantici…

Foto: Catalin Savulescu, Radu Vintilescu, arhiva personala

Dacă sunteți iubitoare de operă, ați avut ocazia să o vedeți, în 2008, interpretând-o pe Rosina (Bărbierul din Sevilla), pe Carmen (Carmen), pe Drabella (Così fan tutte), pe Angelina (La Cenerentola) pe Fenena (Nabucco) sau pe Iocasta (Oedipe), iar, dacă nu sunteți încă iubitoare de operă, atunci, dacă o veți asculta, aveți toate șansele să deveniți una.

Proveniți dintr-o familie de muzicieni?

Nu, dar unii dintre membrii familiei mele sunt și au fost dintotdeauna pasionați de muzică. Mică fiind, am stat mai mult cu bunica mea și ea cânta arii din operete. Mătușa din partea mamei, la fel. Tata cânta canțonete, iar mama îmi punea plăci cu muzica lui Ceaikovsky, a lui Mozart și muzică ușoară.

La ce vârstă ați cântat prima oară?

Mama mea mi-a spus că de la doi ani.

Însă, când ați început să studiați teorie muzicală, la Liceul de Muzică, ați studiat vioara.

Alaturi de sotul ei, Alexandru Petrovici ... / Foto: Catalin Savulescu, Radu Vintilescu, arhiva personala

Da, de la 7 ani, din clasa I. Am studiat vioara pentru a-mi cultiva auzul muzical. La pian, apeși pe clape, dar la vioară trebuie, cu un auz foarte fin, să potrivești din degete înălțimile sunetelor, să găsești intonația justă.

Toți cântăreții de operă au studiat și un instrument?

Din păcate nu, majoritatea își descoperă vocea când sunt mai mari și este mai greu să înveți să cânți la un instrument când nu mai ești la vârsta copilăriei. Mulți învață ascultând înregistrări, cauză din care nu își pot găsi propriul stil de interpretare. Eu asta am vrut întotdeauna să evit și, de aceea, am învățat un rol numai și numai după partitură și, după ce mi l-am însușit și mi l-am creat, am început să ascult și înregistrări, ca să văd cum fac și altele.

Când s-a produs trecerea de la vioară la operă?

Alaturi de David / Foto: Catalin Savulescu, Radu Vintilescu, arhiva personala

Vocea de operă poate fi cultivată începând de la 16 ani, după acea schimbare a vocii. La 16 ani, mama m-a dus la Arta Florescu. Domnia sa m-a ascultat și a fost uimită, în primul rând, de ambitusul foarte larg al vocii mele, acoperind aproape toate înregistrările vocale feminine, de la contra-altă până la soprana de coloratură, ceea ce a făcut-o să nu își dea seama exact ce tip de voce sunt. Eu, acasă, gândindu-mă la ce roluri mi-ar plăcea să fac, am descoperit că mă atrage mai mult partea dramatică a lucrurilor. Mi-am mai îngroșat puțin vocea și a ajuns la concluzia că sunt mezzo-soprană, dar de coloratură.

Cum vă întrețineți vocea?

Nu beau și nu mănânc rece, nu stau în curent sau în frig și mă feresc foarte tare de fum.

Ați debutat la 18 ani, cu cavatina Rosinei (Bărbierul din Sevilla). După naștere, prima apariție a fost tot cu Rosina.

Rosina este poate cel mai drag rol al meu și cu care am avut cele mai mari succese. Cu acest rol am  colaborat cu mari dirijori.

În Franța, tot cu Rosina, ați avut o apariție mai nonconformistă…

A!, cu Rosina în costum de baie! Acolo am colaborat cu un regizor de film care fusese asistentul lui Roger Vadim la filmele cu Brigitte Bardot. A vrut să facă și din Rosina o Brigitte Bardot și s-a gândit că ar fi interesant să apar într-o parte din rol în costum de baie. Mă dădeam cu cremă pe mâini în timp ce cântam și am reușit să umplu cavatina. La premieră nu a fost un public numeros, dar, la următoarele două spectacole, când s-a auzit că mezzo-soprana nu era nici bătrână, nici grasă, publicul a venit în număr mare.

De ce sunt mai corpolenți cântăreții de operă?

Multă lume mă întreabă lucrul acesta. Nu le dă un volum deosebit, cum s-ar crede, pentru că forța sunetului vine din musculatura diafragmei și din rezonatori, cavitățile dintre oase.  S-a observat însă că vocile deosebite sunt re-zultatul unor dereglări de natură hormonală.

Cum vă compuneți dvs. un rol?

Eu cred foarte mult în adevărul artistic și îmi doresc ca toate personajele pe care le fac să fie „vii“.

Cum credeți că va fi opera secolului XXI?

Firescul, trăirea intensă sunt salvarea. Aceasta credință puternică se transmite și publicului. Aceasta cred că este continuarea vieții operei care, din păcate, în secolul nostru, eu consider că a ajuns între muzeu și laborator de experimente. În operă sunt multe conformisme și, din cauza aceasta, tinde să devină muzeală dacă substanța ei muzicală nu este servită ca atare și dacă nu este înțeleasă.

„Pentru cântăreți, sacrificiile sunt mai mult la început“

Dans din opera Carmen / Foto: Catalin Savulescu, Radu Vintilescu, arhiva personala

•  Este căsătorită cu Alexandru Petrovici, care îi este alături atât în viața de zi cu zi, cât și pe scenă, acompaniind-o la pian. Acesta are trei specialități: pianist, bariton și dirijor.

•  „Familia mea are o zi din an la care ține foarte mult. Este ziua de 22 septembrie, în care eu și soțul meu ne-am apropiat foarte mult sufletește, iar după 10 ani, tot pe 22 septembrie, ne-am căsătorit, iar pe David l-am botezat tot într-o zi de 22 septembrie“.

•  „Întotdeauna m-am gândit că, dacă o să am vreun copil, acesta avea să fie băiat și să se numească David“.

•  „Credința în Dumnezeu m-a ajutat, Biblia este cartea mea de căpătâi, la care țin foarte mult și fără de care nu îmi găsesc echilibrul“.

•  Cu ocazia sărbătorii naționale a Principatului Monaco, din 19 noiembrie 2005, Oana Andra a participat, sub conducerea dirijorului Maurizio Benini, cu „Il Viagio di Reims“ (Giacomo Rossini), la redeschiderea stagiunii și redeschiderea Operei Garnier din Monte Carlo.

Fragment din ineditul spectacol intitulat Spitalul Amorului / Foto: Catalin Savulescu, Radu Vintilescu, arhiva personala

•  A colaborat cu dirijori renumiți precum Nicolai Ghiaurov, Pier-Luigi Pizzi, Ruggero Raimondi, June Anderson,  Alberto Zedda, Marcello Viotti, Friedemann Leyer, Maurizio Benini, Renato Bruson, Inva Mula, Raul Gimènez, Fabrizio Ventura, Michiyoushi Inoue, Mariana Nicolesco, Mariana Cioromilă, Alexandru Badea, Elena Mosuc ș.a.

•  A susținut recitaluri în italiană, engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, japoneză, poloneză, norvegiană, sârbă și bulgară.

•  Oana Andra își va lansa în curând și primul album, Spitalul Amorului, o redare a spectacolului cu același titlu. Albumul va conține romanțe populare și cântece de salon de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. „Haina“ orchestrală va fi una între zona muzicii new-age (gen Enya sau Lorena McKennit) și simfonic-pop-ul regăsit în stilul muzical promovat de Sarah Brightman.

•  O puteți vedea pe Oana Andra la Opera Națională pe 11 februarie, în Rigoletto (rol titular: marele nostru bariton cu carieră mondială Alexandru Agache), în rolul Fenenei; 19 februarie: rolul titular din Carmen; 28 februarie: Cherubino din Nunta lui Figaro și 8 martie, cu ocazia zilei femeii – Carmen.

Interviu de Andra Botescu

Foto: Arhiva personală Doina Ruști

Cum v-ați descoperit vocația, talentul de a scrie?
Am început să scriu în momentul în care mi-am dat seama că îmi place să citesc…E un paradox ceea ce spun, dar, de fapt, primele povestiri le-am scris fiindcă do­­ream să ci­­tesc un anu­­mit gen de li­­teratură. Îmi doream povestiri fantastice și așa am început să scriu la vârsta adoles­cenței.

Primii autori care v-au influen­țat?
Pe vremea facultății făceam trans­crieri din Balzac. A fost un exercițiu îndelungat, despre care acum pot spune că m-a ajutat. Descoperisem sin­­gură, prin clasa a VII-a, un roman cu un titlu incitant pentru acea perioadă: „Ilu­­zii pierdute“, care mi-a plăcut teribil și pe care l-am citit pe ascuns, deoarece bunica nu îmi permitea să îl parcurg la acea vârstă. Prin liceu, făceam următorul exer­ci­țiu: deschideam la întâmplare un volum scris de Balzac și îl rescriam cu cuvintele mele. A urmat perioada Dostoievski sau cea „nebună“, a lui Már­quez, cu proza sud-americană.

Mircea Eliade?
Eliade este în primul rând un scriitor pentru suflet, întrucât toate cărțile sale se leagă de ceea ce e ro­­mânesc și toți avem această coardă sensibilă. Pe de altă parte, am avut privilegiul să lucrez pe operele lui când m-am angajat, prin anii ’90, la Editura Humanitas. Am scris și un Dic­ționar de simboluri din ope­ra lui Eliade, care a fost, de altfel, prima mea carte publicată.

Care a fost prima carte scrisă?
Prima carte scrisă cap – coadă este „Bestiarul cantemirian“, o car­­te despre „Istoria ieroglifică“ a lui Cantemir. Mi-a făcut mare plăcere să o scriu. Am terminat cartea la sfârșitul anilor ’80 și am publicat-o în 2007. Nu știu dacă o puteam publica mai repede, dar pur și simplu am neglijat acest lucru. Am scris-o cu mare pasiune și am uitat-o ulterior, undeva pe un raft.

Observ că vă pasionează sensurile cuvintelor, simbolurile…
Am terminat filologia și mi-am dat doctoratul în simbologie, iar de atunci am avut o perioadă lungă în care am fost preocupată de sensurile și legăturile care stau la baza lucrurilor semnificative, nu neapărat a simbolurilor. Cu timpul, nu pot spune că am rămas în aceeași fază, dar mă întorc la ea cu nostalgie, așa cum ne întoarcem cu gândul la perioada copilăriei.

Care este sursa de inspirație în crearea unui roman?
Cel mai mult mi-am dorit să scriu un roman despre o ex­pe­rien­ță teribilă pe care am trăit-o în copilăria mea și care s-a consumat în jurul unei fabuloase mori părăsite, despre care se spunea că este bântuită de o fantomă. Acesta e romanul la care am lucrat cel mai mult, „Fantoma din moară“, și datorită lui am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Este primul meu roman, am lucrat mult la el și nu l-am putut publica, pentru că editurile nu erau interesate în acea perioadă. L-am terminat la sfârșitul anilor ’80, structurat într-o altă formă decât cea de astăzi și nu am putut să-l public la nicio editură. Când aud astăzi că se putea publica pe vremea lui Ceaușescu, mă apucă râsul, deoarece știu cu siguranță că nici măcar să mă aproprii de un editor nu a fost posibil.

Cărțile dvs. au un final fericit?
Pentru mine, sunt romane care se încheie măcar cu o speranță, dacă nu cu un decisiv tonic. Sunt romane care se termină cu bine, până la urmă. În romanul „Lizoanca la 11 ani“, fetița este o învingătoare, reușește să se rupă de lumea în care trăia, să treacă în al­tă etapă. În „Zogru“ sau în „Omu­­lețul ro­­șu“, personajul prin­­­cipal își gă­seș­te iubirea. În „Fantoma din moa­ră“, fiind vorba de sfârșitul perioadei comuniste, finalul este un pic mai indecis; încheie o etapă istorică prin care românii au trecut cu greu.

Există un leit-motiv al întregii opere?
Da, există o obsesie a strămoșilor. În cronicile, pe care cu generozitate le-am primit, s-a scris despre aceste rădăcini. Sunt convinsă, în adâncul sufletului meu, că nimic nu se poate clădi din nimic. Iar perioada aceas­­ta pe care o traversăm, de de­cadență morală, nu este întâmplătoare, ea se spri­­jină pe acea perioadă de 50 de ani de comunism și pe alte mici greșeli, abateri de la valori, care au luat naș­­tere pe par­­cursul timpului.

Între vis și realitate

Am avut un vis la un moment dat, la ieșirea din adolescență și într-un moment de cumpănă, legat de îndeletnicirea mea. Am visat că voi ajunge scriitoare și mi-am visat o parte din viitor. M-am visat în fața unui raft de cărți din care am scos una dintre ele, și anume Dic­ționarul de simboluri al lui Mircea Eliade, deși pe vremea aceea încă nu știam cine este Mircea Eliade. Pe la jumătatea raftului, era o carte bej și am auzit o voce care mi-a spus că acea carte va fi una definitorie pentru mine. Nu am publicat nicio carte bej până în prezent și ca urmare a visului nu intervin în deciziile editorilor privind aspectul sau culoarea coperții. Ultima carte de pe raft era o carte de povestiri, proză scurtă. M-am gândit că după acea carte voi muri, dar vocea din vis mi-a spus că voi muri pe 16 decembrie 2005. Mi-a spus că nu voi scrie niciodată romane, iar atunci, disperată, în 2004 m-am străduit să îmi public primul roman pentru a schimba cumva acel destin din vis. Multă vreme m-am bazat pe acel vis, făcându-mi planuri diferite, urmărind date. Am realizat astfel că există o sumă de oameni care trăiesc un act decisiv, un vis, spre exemplu, și care își strică viața ținând cont de acea întâmplare care „pune șaua“ pe ei la un moment dat. Abia după ce am realizat acest lucru am început să trăiesc cu adevărat. Visul îmi dădea iluzia unui plan deja stabilit, când, de fapt totul, exista doar în mintea mea.
Pentru fiecare persoană există țeluri pe care uneori nici nu îndrăznește să le rostească, iar acest lucru o leagă de acel ideal făcând-o nefericită deoarece nu-l poate atinge și tristă pentru că nu este ceea ce a visat să fie. Eu vă sfătuiesc să vă trăiți visul, indiferent de consecințe, deoarece nimic nu e mai reconfortant pe lumea aceasta decât să muncești pentru visul tău secret, oricât de aberant ar fi.

Interviu de Cristian Niculescu

Este o situație neobișnuită. Stau la masă și încerc să îți scriu. Știu că vei ajunge în curând acasă și aș putea să îți spun tot ce am pe suflet. Vreau să îmi găsesc cuvintele potrivite și este foarte greu.

Foto: Hubert Burda Medien

A trecut un an de când suntem împreună și am trecut deja prin atât de multe încercări. La început am avut „o relație la distanță“, un fel de „iubire la fără frecvență“, a fost un început dificil. A venit toamna care ți-a adus șomajul. A fost groaznic să te văd cum suferi. Îmi amintesc cum mi-ai spus într-o seară: „În țara asta nu valorezi nimic!“ Te-am îmbrățișat și ți-am spus că ești cel mai important om din viața mea. Ai zâmbit: „Iubirea ta mă ține în viață.“ Știu că ești, de obicei, un taciturn. Cuvintele tale de atunci au însemnat și înseamnă foarte mult pentru mine. De atunci sunt sigură: putem să reușim atât timp cât suntem împreună.

Ți-ai găsit un loc de muncă după zeci de cereri de angajare. L-ai refuzat din cauza noastră. Nu ai vrut să te muți în alt colț de țară, departe de mine. Dacă aveam îndoieli, atunci am avut o certitudine: „Ești bărbatul vieții mele.“ De aceea, te-am rugat să te muți la mine, deși ne cunoșteam doar de câteva luni. Am făcut bine când am mizat pe iubirea și steaua noastră norocoasă: ți-ai găsit aici un loc de muncă bine plătit. Pentru mine a fost un semn că ne potrivim.

Ar fi trebuit să fie bine. Dar în pragul sărbătorilor, tata a fost diagnosticat cu cancer. Tot timpul ai fost alături de mine. Mi-ai fost sprijin când mă clătinam, m-ai ținut când m-au lăsat picioarele, m-ai însoțit la spital, chiar dacă tata era nedrept cu tine. Tocmai cu tine. Nu i-ai răspuns, nu mi-ai reproșat nimic. Îți mulțumesc. Nu știu ce aș fi făcut fără tine la înmormântare.

În curând are să vină primăvara. Ziua îndrăgostiților va fi o zi tristă pentru mine, dar plină de speranță: ești alături de mine. Îmi imaginez miezul nopții, când vom desface sticla de șampanie și am să mă uit adânc în ochii tăi. Sunt atât de îndrăgostită de tine! De multe ori am impresia că nu voi suporta atâta fericire. Săptămâna trecută mi-ai spus că mă iubești atât de mult, încât mi-ai da luna și stelele de pe cer. Iubitule, ai făcut-o de mult.

Mi-aș dori ca iubirea noastră să biruiască toate necazurile, să fie veșnică. Niciunul dintre noi nu mai este copil, avem oarecare experiență de viață, am avut și deziluzii. Eu am simțit fiorul unei iubiri profunde, care într-o zi s-a transformat în rutină, în indiferență. Îmi doresc din toată inima să nu ni se întâmple așa ceva. Ar fi o tristețe mult prea mare. Nici nu cred că ar putea să fie posibil: ești primul bărbat alături de care mă simt bine, nu îmi este teamă, alături de care îmi doresc o familie, copii. Iubesc fiecare părticică a ta, te iubesc așa cum ești, cu bune și rele. Chiar și când pierzi capacul tubului de pastă de dinți. Nu mă deranjează când sunt sub duș și pleci de acasă lăsând ușa deschisă. Am început să zâmbesc: așa ești tu și mă bucur că nu mai sunt singură. Poate să existe mai multă fericire? Nu cred. De aceea, mă bucur de primăvara care va veni cu flori și fluturi, de sărutul tău de Sf. Valentin!

Iulia, Giurgiu

Timpul reflecțiilor

Ascultați-vă vocea lăuntrică, trageți concluzii, acum de ziua îndrăgostiților, acordați-vă puțin timp pentru meditație. Analizați-vă propria persoană, verificați-vă relația, puneți-vă o dorință.

Sfatul experțiilor:

• Conștientizați încă o dată lucrurile pozitive ale anului trecut. Vor fi doar amintiri plăcute.

• Vreți să mulțumiți cuiva? Faceți-o, vă veți simți mai bine.

• Ce a mers prost? Întrebați-vă pe un ton constructiv: ce doriți și ce puteți să schimbați?

• Fiți mereu un om realist de câte ori vă propuneți ceva!

Şi se întreabă: „Unde oare am greşit?“. Nu, nu au greşit. Schimbarea este naturală şi inevitabilă.

Foto: Hubert Burda Medien

Dacă vă gândiți că dragostea s-a evaporat, vă înșelați. Chiar dacă există momente de cumpănă în relaţie, dragostea poate fi păstrată. Cum? Care este parcursul dragostei? Când ne îndrăgostim avem impresia că am găsit persoana perfectă. Suntem foarte entuziasmaţi. Proiectăm foarte multe calităţi asupra partenerului şi nu avem ochi pentru defecte. De asemenea, simţim că este minunat să avem un partener perfect. Pentru mulţi, există sentimentul că au găsit pe cineva care va fi capabil să le ofere toată dragostea, aprobarea şi inspiraţia pe care au aşteptat-o dintotdeauna.

După o vreme, când se instalează siguranţa în relaţie, este inevitabil ca realitatea obiectivă să-şi facă loc. Defectele încep să iasă la suprafaţă. Este greu să pretindeți că partenerul găsit este cel pe care îl visați din toate punctele de vedere. În acest moment se strecoară îndoiala. Apare dorinţa de a-l schimba pe celălalt sau vă gândiți: „Dacă mă iubeşte, se va schimba pentru mine“.

Atunci este momentul să vă opriți şi să reflectați: cealaltă persoană nu poate să vă îndeplinească visele şi dorinţele. Niciodată nu vă puteţi schimba îndeajuns pentru a-l mulţumi pe celălalt. Când iubiți, ar trebui să fiți capabilă să-l iubiți pe celălalt aşa cum este el şi să vă iubiți şi pe dvs.

A iubi este un verb, o acţiune, nu o stare. A iubi înseamnă a învăţa să îl acceptaţi pe celălalt, dar să vă acceptaţi și pe dvs.

Dragostea creşte dacă reuşim să ne confruntăm cu dificultăţile şi cu schimbarea în cuplu. Dragostea creşte prin deciziile pe care le luăm, prin înţelegere şi prin dezvoltarea abilităţii de a şti cu adevărat cine este celălalt şi când devine un prieten de nădejde.

„Un sentiment care este aici pentru un minut şi pleacă în momentul următor nu poate fi numit dragoste“, spunea poetul indian Kabir.

Deşi pare un basm, totuşi sunt cupluri care au simţit că dragostea lor a crescut de-a lungul căsniciei şi relaţia a devenit mai puternică.

Toate acestea nu se pot întâmpla de la sine! Mereu avem câte ceva de făcut pentru a obţine ceea ce ne dorim cu adevărat.

Iată câteva sfaturi pentru ca dragostea să devină mai puternică:

• Arătaţi că vă pasă de celălalt! Dacă se simte rău sau răvăşit sau abătut, aflaţi ce se întâmplă cu el. Uneori, compania pe care o oferiți celuilalt este cel mai bun lucru pe care îl puteţi face. Ascultarea, după o zi mai proastă, până ce se ventilează emoţiile, este un sprijin foarte bun. A fi umărul pe care să plângă, fără a oferi soluţii neapărat, poate fi tot ceea ce îi lipsește partenerului pentru a se simţi mai bine.

• Oferiţi-i iubirii spaţiul necesar pentru a creşte – aceasta înseamnă că nu trebuie să vă sufocaţi unul pe celălalt.

Fiecare din cei doi trebuie să îşi păstreze individualitatea şi să funcţioneze singur la fel de confortabil ca în doi, pentru ca relaţia să crească.

• Respectul este un ingredient fundamental al dragostei. Nu mimimalizaţi importanţa celuilalt şi nu vă jigniţi partenerul. Chiar dacă aţi avut o zi proastă, gândiți-vă că i se poate întâmpla și altcuiva. La fel de bine putea şi soţul/ iubitul/ partenerul să aibă o astfel de zi. Lumea nu se învârte doar în jurul nostru şi este bine să respectăm şi dorinţele, suferinţele sau problemele celuilalt.

Respectul faţă de sine este la fel de important. Nu lă-saţi demnitatea la o parte şi nu renunţaţi la sentimentele dvs. doar pentru a evita o contradicţie sau dispută. Spuneţi ce simțiți şi exprimaţi-vă sentimentele în aşa fel încât partenerul să le înţeleagă.

• Înţelegere şi răbdare. Să fiți înţelegătoare şi să aveți răbdare sunt de importanţă egală în relaţie. Oamenii au nevoie să fie înţeleşi, iar ritmul de creştere al relaţiei este proporţional cu răbdarea de a-l cunoaşte pe parcursul timpului pe cel de lângă dvs.

• Umorul în relaţie este un liant puternic. Partenerii care se simt bine împreună, glumesc, râd au şanse să se bucure mai mult de relaţia şi de timpul petrecut împreună, decât cei care iau totul în serios şi nu permit abaterea de la o cale sau alta.

Opinia specialistului

În privinţa factorilor ce duc la o căsnicie de durată, se afirmă următorii:

• John Gottman, care a studiat 2000 cupluri, spune că un minim de 5 interacţiuni pozitive pentru fiecare interacţiune negativă este esenţial pentru succesul unei relaţii și bunăstarea unui cuplu. Gottman încurajează atingerile dese ale partenerilor, complimentele, zâmbetele şi râsul.

• Atingerile dese sunt, conform cercetărilor universităţii americane UCLA, obligatorii pentru a menţine intimitatea în relaţii. Alte studii au arătat că femeile au nevoie de la opt până la zece atingeri zilnice pentru a fi sănătoase fizic şi psihic.

• Conform unui studiu efectuat de psihologul american Judith Wallerstein, la care au participat 50 cupluri fericite, toţi au spus că principala preocupare a vieţii lor a fost relaţia de cuplu.

Puteţi spune că sunteţi o echipă?

Foto: Hubert Burda Medien

Lucrul în echipă este o noţiune care se referă mai mult la locul de muncă. Dar puteţi să vă gândiţi că formaţi o echipă cu partenerul, acasă la dvs.  Şi dacă aţi fi o echipă, iar sarcina voastră ar fi să întăriţi relaţia de dragoste, cum aţi proceda?

Vă prezentăm câteva idei din care vă puteţi inspira:

Concentraţi-vă pe relaţie. Adoptaţi conceptul NOI, fiecare fiind responsabil în egală măsură atât pentru succesul, cât şi pentru eşecul relaţiei.

Munca în echipă cere cooperare, încredere, sinceritate şi efort zilnic. O personalitate cu un ego imatur, care strigă toată ziua „EU, EU, EU“ poate fi dificilă în formarea unei echipe. Dar concentrarea pe NOI va aduce o schimbare de mentalitate şi maturitate în cuplu.

Comunicaţi în permanenţă. Un sistem de comunicare eficient este cel în care comunicarea este activă, onestă, respectuoasă şi de ajutor.

Lucraţi împreună la rezolvarea problemelor – concentrarea pe problemă şi pe soluţiile posibile este foarte eficientă când vine vorba despre familii. Astfel, nu veţi mai fi blocaţi de cine a generat problema, cine a greşit, etc. Dacă avem situaţia: se fac restructurări la serviciul unuia din parteneri, puteţi gândi împreună cum veţi face faţă nevoilor cuplului în următoarea perioadă.

Acceptaţi că fiecare este responsabil pentru relaţie, nu doar unul dintre dvs. Dacă vă împărţiţi responsabilităţile folosind tot ceea ce scrie mai sus, cât mai bine, echipa, adică relaţia dvs., va avea de câştigat.

Fiecare are anumite roluri legate de casă şi familie. A-ici sunt prezente şi diferenţele între femei şi bărbaţi. De exemplu, dacă sunteţi femeie, acceptaţi că soţul dvs. lucrează mai mult seara sau lipseşte mai mult de acasă pentru că există această tendinţă a bărbaţilor de a achiziţiona, de a munci, de a aduce tot ce trebuie în casă. Dacă sun-teţi bărbat, acceptaţi că soţia dvs., după ce a născut. este mai obosită.

Psiholog Oana Pescaru

Și, dacă nu putem să ne alegem colegii de birou, nu ne rămâne altceva de făcut decât să învățăm cum se poate conviețui cu ei. Cine are să știe cum să se descurce cu cele mai enervante tipuri de colegi de muncă, va scăpa de stres și va avea o zi de muncă mult mai liniștită…

Bârfitoarea

Foto: Masterlife

Enervant: La masă sau la cafea – această specie știe una și bună: ceilalți colegi. Cine cu cine umblă, pe cine o să atingă restructurarea. Bârfitoarea știe tot! Dacă nu știe, inventează.

Sfat: Nu îi dați „muniție“! Vorbiți cu ea strictul necesar, nu abordați problemele personale. În rest: ignorați-o! Când rămâne fără material și auditoriu, o să tacă.

Putoarea

Foto: Hubert Burda Medien

Enervant: Plin de discreție își transferă lucrările pe birourile colegilor. Scuza cea mai frecventă: sunt stresat!

Sfat: Amintiți-i șefului că bunul coleg nu are de lucru. Ar putea să se ocupe singur de următorul proiect!

.

Lingușitorul

Foto: Photoland / Corbis

Enervant: Are două reguli de viață: 1. Șeful are mereu dreptate și 2. Dacă șeful greșește, se aplică regula 1!

Sfat: De regulă, sunt oameni mărunți. Convingeți-vă șeful prin cunoștințele dvs.!

.

.

Intrigantul

Foto: Photoland / Masterfile

Enervant: Generator de neliniște, calcă peste cadavre. Lansează zvonuri, întărâtă colegii unii împotriva altora pentru un câștig personal.

Sfat: Căutați-vă aliați și puneți-l la zid. Asta îl dă gata!

.

Haoticul

Foto: Photoland / Corbis

Enervant: Pe birou are o mulțime de acte inutile, în calculator sunt sute de mail-uri necitite. De multe ori are ciorapii desperecheați.

Sfat: Dacă haosul în care tră-iește nu vă afectează, ac-ceptați-l. Dacă nu vreți să-i debarasați dvs. biroul, săptâmânal, va trebui să vă obișnuiți cu felul lui de a fi. Important este să se descurce el cu haosul de pe birou.

Neajutorata

Foto: Hubert Burda Medien

Enervant: Nu poate decât să zâmbească timid și să întrebe: „Cum se face?“ Oricât i-ați explica, va întreba de fiecare dată.

Sfat: Fiți consecventă: „Ți-am mai explicat, dacă nu poți să ții minte, notează ce ai de făcut!“

Libidinosul

Foto: Hubert Burda Medien

Enervant: Îi place să se apropie și să fie intim cu femeile. De multe ori, vorbește cu două înțelesuri.

Sfat: Nu fiți timide, loviți-l peste degete. Aduceți în discuție, de față cu restul colegilor, apucăturile deranjante ale celor prea insistenți.

Telefonista

Foto: Photoland-Stock Image

Enervant: Biroul este cabina ei telefonică. Își stabilește întâlniri, comentează cu prietenii, tot timpul este la telefon, este ocupată.

Sfat: Ascundeți telefonul. În felul acesta poate va observa documentele care i s-au strâns pe birou.

Ofuscata

Foto: Photoland / Corbis

Enervant: Orice (nu) i-ați spune sau face – greșiți și o jigniți.

Sfat: Compătimirea îi dă „apă la moară“. Discutați problemele aflate la ordinea de zi fără să-i observați indispoziția, fiți veselă când îi vorbiți – o veți irita și o veți scoate din „autoexil“.

Clovnul

Foto: Photoland / Masterlife

Enervant: Trimite mesaje comice, face glume, rătăcește actele.

Sfat: Nu râdeți când face glume, îl stimulați. Discutați cu el, aduceți-l cu „picioarele pe pământ“.

Cu toții jucăm un rol

Foto: Hubert Burda Medien

Tipuri și măști: „Când mergem dimineața la birou, ne punem o anumită mască. Unii interpretează propriile personaje, sunt ei înșiși, alții își aleg un anumit personaj care, cred ei, îi avantajează. Alții acceptă un rol care le-a fost impus de-a lungul vieții. Stăruie nerostită singura întrebare la care numai noi avem răspuns: noi ce rol inter-pretăm în „comedia vieții“? Cel mai greu rol? Să fim noi înșine.